Faima şi banii

"Establishmentul era atât de iritat, cât şi fascinat de aceşti "parveniţi" care proveneau de la studiourile independente, care încercau să spargă tiparele filmelor pentru public de familie, dovedite, în cele din urmă, dezastruoase - pentru care cererea încetase cu multă vreme în urmă. În cele din urmă, establishmentul a câştigat, din cauză că aceşti "parveniţi" au fost conduşi de celebritatea şi de averile lor către destinele lor individuale, până la punctul la care ele au devenit establishmentul însuşi, prin mărimea impresionantă a conturilor din bănci. Singura recunoaştere, de către ei, a trecutului lor revoluţionar se mai găseşte în jalnica afişare publică a unui nonconformism individual - cum ar fi, să poarte tenişi la costumul de seară."

"James Caan a dat cu piciorul la perspectiva a patru milioane de dolari, refuzând să joace în Superman. Brando l-a sunat şi l-a întrebat: "Care-i faza, nu-s destui bani?", iar Caan a răspuns:"Banii-s fantastici ... dar aşa nu trebuie să port mizeria aia de costum".

Jack. Biografia lui Jack Nicholson - John Parker

everything is a remix

Zilele trecute, sau mai bine zis, într-una din noptile astea de toamnă, am văzut The Thin Red Line, pentru prima dată la calitate fullHD, o poezie cinematografică. M-a prins flama şi am făcut o noapte cu filme de război ... am revăzut Platoon şi Apocalypse Now.

Şi cum vizionarea a avut loc la foc automat, n-am putut să nu remarc o altă "recurenţă", cum a observat şi Richie pe Marele Ecran.

 The Thin Red Line - Terrence Malick, 1998

Platoon - Oliver Stone, 1986

Twin Peaks

James: When did you start smoking?

Donna: I smoke every once in a while. Helps relieve tension.

James: When did you get so tense?

Donna: When I started smoking.

make me a sandwich

Am primit azi un tricou. Arată ca în poza următoare. După logo mi-am dat seama că trebuie să fie o trupă, şi aşa am dat de The Red Chords. Nu-s chiar genul meu, dar clipul e ok.

Acu' dacă era după mine, căutam ceva cu The Legend of the Black Shawarma sau ceva mai comestibil, dar mă mulţumesc şi cu un sandwich.

The Moment You Realize You're Goig to Fall

Am dat recent de Black Light Burns. E trupa lui Wes Borland, chitaristul ăla ciudăţel de la Limp Bizkit. Încă n-am apucat să ascult cu atenţie muzica lor, e ceva stoner-rock, iarăşi un gen pe care îl ascult de puţină vreme.

Trupa are un impact vizual foarte puternic, mă refer aici la artwork-urile albumelor şi la videoclipuri, că n-am apucat sa-i văd live, deşi au turneu eurpean la începutul lui 2013 şi, cine ştie, poate ne vizitează minunatul oraş. 

Cover Your Heart

Cruel Melody

The Moment You Realize You're Goig to Fall

Câteva cuvinte despre videoclipurile recente Black Light Burns, regizate de Agata Alexander The Moment You Realize You're Goig to Fall. Chapter 1 şi How To Look Naked. Chapter 2

For starters it’s split into two separate chapters, a mini movie if you like – the complete antithesis of MTV’s green screens and 3minute 30second radio friendly fare. But what makes it truly remarkable is not it’s non-conformist length, it’s in its delivery, it’s attitude and it’s nightmarishly effective execution.
There’s unsettling dialogue that wouldn’t seem out of place in a David Lynch movie, surreal Dali-esque dream sequences, black light underwater scenes oh and did we mention there’s two runway models who have octopi crotches?
There’s a genuine story being told here in amongst the madness, but it will take you multiple viewings to appreciate the subtlety of each scene and the journey inside its central characters psyche.

Bonus + sursa

Anii bucuriei

"Copilul priveşte maturizarea ca pe o calamitate aproape obscenă, care, din cine ştie ce motiv misterios, nu i se va întâmpla niciodată lui însuşi. Toţi cei care au trecut de treizeci de ani sunt groteşti şi trişti, se agită la nesfârşit pentru lucruri lipsite de importanţă şi rămân în viaţă, din punctul de vedere al copilului, fără să aibă ceva pentru care să trăiască. Doar viaţa de copil e viaţă adevărată." - Anii bucuriei, G. Orwell

Sau, cu alte cuvinte, "Don't grow up, it's a trap!"

pe blocuri

După Beatles, U2 şi RHCP, hop şi ai noştri ca brazii cu cântarea pe bloc. Şi ca să nu fie ca restu' lumii, băieţii de la The Mono Jacks au dat-o pe unplugged şi fără public. Oare câţi clujeni s-ar fi adunat pe la parter?